Cat de mici suntem in Univers?

Fascinatia pentru nemarginirea banuita a Universului sau pentru misterele creatiei sale i-a facut pe oameni sa acumuleze cat mai multe cunostinte despre planete, stele si constelatii aflate la sute sau mii de ani-lumina de Pamant. Aflati dintotdeauna in cautarea unor surse de putere din care sa isi adape orgoliul si nevoia de a infrange temerile si frica fata de orice este necunoscut si ascuns, oamenii au uitat de multe ori puterea stiintei, in favoarea acumularii de bunuri frivole si perisabile.

Nu a durat foarte mult pana cand lectia a fost invatata. Sursa adevaratei puteri nu vine din lucrurile materiale, ci din ceea ce mintea umana poate sa cunoasca, sa cuprinda, sa inteleaga. Prin urmare, puterea umana isi are sursa in cunoastere si tot de acolo ii vine si slabiciunea. Omul a savurat prima iesire in spatiu ca pe o victorie asupra necunoscutului in care s-a avantat, manat de drogul cunoasterii. Insa tot atunci, imensitatea acelui spatiu, l-a facut sa vada cat de mic este.

In prezent, stiinta si tehnologia ne dezvaluie noi si noi lumi, nebanuite pana de curand, sori imensi care se lupta cu intunericul in alte colturi intunecate ale galaxiei. Vi se pare ca Pamantul este urias in comparatie cu Mercur sau cu Pluto? Ce ati zice atunci de faptul ca Soarele noastru este doar un punct pe langa stelele rosii supergigantice ascunse de praful solar in imensitatea galaxiei sau de faptul ca daca doar una dintre ele ar fi situata in centrul sistemului nostru solar ar avea o dimensiune suficient de mare pentru a inghiti toate planetele pana la Jupiter sau chiar Saturn?

Cat de mult este foarte mult?

Astronomii utilizeaza termenii de raza solara si masa solara pentru a compara marimea si greutatea altor stele. O raza solara este echivalentul a 690 000 de kilometri, iar o masa solara se traduce in 2 x 1030 kilograme, altfel scris 2,000,000,000,000,000,000,000,000,000,000. Diametrul soarelui este de 1.392×109 metri. Astronomii au incercat de nenumarate ori elaborarea unei liste a celor mai mari stele din galaxie, stabilita in functie de diametrul aproximativ al acestora, insa aceasta se transforma continuu, cunoscand in multe cazuri rasturnari dramatice de situatie, cauzate de noi descoperiri sau de variatii ale masuratorilor.
O astfel de lista adusa la zi, plaseaza steaua VY Canis Majoris in fruntea clasamentului cu un diametru mai mare de 1800 pana la 2100 de ori diametrul Soarelui din sistemul nostru solar, urmata de VV Cephei cu un diametru solar mai mare de 1600 pana la 1 900 de ori fata de cel al astrului zilei, in timp ce V354 Cephei si KW Sagitarii depasesc diametrul Soarelui de 1520 de ori, respectiv 1460 de ori.

Jupiter

Jupiter este cea mai mare planeta din sistemul nostru solar, fiind in acelasi timp de doua ori si jumatate mai masiva decat toate celelalte planete ale sistemului luate la un loc. Apartinand grupului uriasilor gazosi, Jupiter are un diametru de 142 984 kilometri la ecuator si o densitate de 1 326 g/cm3. Diametrul planetei este de 11 ori mai mare, iar volumul este echivalentul a 1 317 de pamanturi, facand ca acesta din urma sa para un pitic pe langa gigantul gazos.

Soarele

Soarele, fara de care viata pe Pamant nu ar putea fi posibila, este in acelasi timp si cel mai mare corp ceresc, reprezentand singur un procent de 99.8 % din masa sistemului solar. Privita in trecut ca o stea mica si relativ lipsita de importanta, in prezent, se stie ca soarele este mai stralucitor decat alte 85% stele care intra in componenta galaxiei noastre, dintre care majoritatea sunt pitici rosii. Soarele orbiteaza centrul Caii Lactee la o distanta de aproximativ 26 000 sau 27 000 de ani-lumina de centrul galactic, indreptandu-se in general in directia lui Cygnus, si completand o miscare de revolutie in aproximativ 225 – 250 milioane de ani. Soarele este de 332 900 mai masiv decat Pamantul, iar temperatura nucleului sau atinge 15 milioane de grade Celsius, suficient cat sa sustina o fuziune termonucleara. Varsta sa a fost aproximata la 4.6 miliarde de ani. Suprafata solara este de 11 990 de ori mai mare decat cea a planetei noastre, volumul este echivalentul a 1 300 000 de pamanturi, in vreme ce masa sa este cat 332 946 de pamanturi.

Arcturus

Este cea mai stralucitoare stea din constelatia Bootes si a treia ca stralucire pe cerul noptii, dupa Sirius si Canopus, fiind localizata in Norul Local Interstelar, la o distanta de 36.71 de ani-lumina. Arcturus este o stea uriasa rosie de tipul K1.5 IIIpe (pe – emisiile specifice, indica faptul ca spectrul de lumina al stelei este neobisnuit si are multe linii de emisie). Acest fenomen nu este neobisnuit in ceea ce priveste gigantii rosii, insa Arcturus face subiectul unui caz special. Este de cel putin 110 ori mai luminos decat Soarele, insa puterea luminii sale este influentata de faptul ca lumina pe care o emana este de tip infrarosu. Puterea totala de emisie o intrece de 180 de ori in intensitate pe cea solara, insa are o eficienta mai mica, deoarece temperatura la suprafata este mai scazuta decat cea a Soarelui. Masa sa este de 3.4 ori mai mare, in vreme ce diametrul il depaseste cu 31.45 pe cel al Soarelui.

Betelgeuse

Este o stea variabila semiregulara, localizata la 427 de ani-lumina departare de Pamant. Este cea de-a doua stea ca stralucire din constelatia Orion si cea de-a noua pe cerul noptii. Astronomii sunt de parere ca steaua are doar cateva milioane de ani vechime, insa a evoluat foarte repede din cauza dimensiunilor sale uriase. Betelgeuse este un supergigant rosu si una dintre cele mai mari stele cunoscute. Prin comparatie, daca aceasta s-ar afla in centrul sistemului nostru solar, suprafata sa s-ar intinde pana la granita dintre Marte si Jupiter, inghitind Mercur, Venus, Pamant si Marte. Astronomii au apreciat ca in cateva mii de ani, avand in vedere varsta si marimea sa, steaua va exploda si se va transforma intr-o supernova. Din fericire pentru noi, axa sa de rotatie nu este indreptata catre Pamant, prin urmare, este putin probabil ca radiatiile de tip gamma, emise in timpul exploziei, sa ne afecteze ecosistemul, chiar daca distanta dintre cele doua nu este foarte mare. Luminozitatea sa vizuala tradusa variaza intre de 4 520 si 14 968 puterea solara, de-a lungul unei perioade de variabilitate de 2 335 de zile. Betelgeuse are de 20 de ori masa Soarelui si de 662 diametrul acestuia.

Antares

Localizata in constelatia Scorpionului, Antares se incadreaza la categoria supergigantilor rosii, ocupand locul al 16-lea in topul celor mai stralucitoare stele. Cu un diametru de 700 de ori mai mare decat cel al Soarelui, o plasare ipotetica a sa in centrul sistemului solar ar echivala cu disparitia planetelor Mercur, Venus, Pamant si Marte. Steaua se afla la 600 de ani-lumina de sistemul nostru solar, iar luminozitatea sa vizuala este de 10 000 ori puternica decat cea solara. Deoarece steaua radiaza o parte insemnata a spectrului sau sub forma de infrarosii, luminozitatea bolometrica este de 65 000 de ori mai mare decat cea a Soarelui. Masa stelei este aproximata la a fi intre 15 si 18 mai mare decat cea solara. Cea mai buna perioada pentru observarea lui Antares este in jurul datei de 31 mai in fiecare an, deoarece atunci se afla in opozitie cu Soarele.

Pistol Star

Pistol Star este una dintre cele mai luminoase stele cunoscute din Calea Lactee. Botezata dupa forma nebuloasei Pistol, pe care o lumineaza, Pistol Star este localizata la aproximativ 25 000 de ani-lumina de Pamant, in constelatia Sagetator. Marimea ei ii permite sa fie vizibila cu ochiul liber, insa praful interstelar o face imposibil de reperat in lumina vizibila. Steaua a fost descoperita la inceputul anilor ’90 cu ajutorul telescopului Hubble. Se crede ca aceasta a aruncat in spatiu echivalentul a 10 mase solare de materie in timpul unei combustii gigantice care a avut loc in urma cu 6 000 de ani. Vantul stelar generat de Pistol Star este de 10 miliarde de ori mai puternic decat cel al Soarelui. Varsta sa exacta nu este cunoscuta, insa astronomii se asteapta ca aceasta sa se transforme intr-o supernova in urmatorii 3 milioane de ani. Luminozitatea este apreciata ca fiind cu 1.7 milioane mai mare decat a Soarelui, radiind in 20 de secunde aceeasi cantitate de energie pe care acesta o produce intr-un an. Diametrul sau este mai mare decat orbita pe care Pamantul o descrie in jurul Soarelui in interiorul sistemului nostru solar.

VV Cephei

Este un sistem stelar binar localizat in constelatia Cefeu, aflata la o distanta de aproximativ 3000 de ani-lumina de Pamant. Supergigantica rosie, VV Cephei A, se afla alaturi de o pitica albastra, despre care insa nu exista foarte multe informatii, VV Cephei B. Cele doua se afla intr-o interconexiune, iar materia pare sa curga dinspre primul, catre cel de-al doilea. VV Cephei A este una dintre cele mai mari stele, despre care s-a crezut pana de curand ca este fruntasa galaxiei in ceea ce priveste marimea. In prezent se situeaza pe locul trei, dupa ce a fost declasata de Canis Majoris, in jurul careia exista insa o serie de controverse in randul astronomilor. VV Cephei A, supergigantul, este de tipul spectral M2 si are diametrul mai mare decat cel al Soarelui cu 1 600 pana la 1 900. Daca ar fi plasat in sistemul nostru solar, sistemul binar ar depasi orbita lui Jupiter, apropiindu-se de Saturn. VV Cephei este cu 275 000 pana la 575 000 mai luminos decat Soarele. Ca si in cazul altor supergiganti, vantul solar atinge aici viteze de 25 de kilometri pe secunda. Oamenii de stiinta cred despre VV Cephei B ca are aproximativ 100 de mase solare, insa luminozitatea sa sugereaza doar 25 pana la 40 mase solare, prin urmare dimensiunea exacta a ramas necunoscuta. Este foarte probabil ca in cateva mii sau poate milioane de ani, gigantul rosu sa isi urmeze soarta, transformandu-se intr-o supernova, ceea ce inseamna ca mica stea albastra, VV Cephei B, poate fi aruncata in cosmos, unde va incepe o cariera de stea singuratica.

VY Canis Majoris

VY Canis Majoris (VY Cma) este o stea rosie hipergigantica localizata in constelatia Canis Major. Este cea mai mare si una dintre cele mai stralucitoare stele cunoscute, fiind localizata la aproximativ 5 000 de ani-lumina de Pamant. Observatiile asupra stelei sunt de data oarecum recenta, fiind inca controversate si contestate. Profesoara Roberta M. Humphreys de la Universitatea din Minnesota a estimat diametrul stelei ca fiind intre 1800 si 2100 de ori diametrul Soarelui, propulsand-o in fruntea topului celor mai mari stele cunoscute. Masuratorile in ceea ce priveste suprafata planetei sunt contestate, criticii acestora sustinand ca ele nu sunt suficient de exacte. Pentru a ilustra mai bine dimensiunile gigantesti ale stelei, daca aceasta ar fi plasata in centrul sistemului nostru solar, suprafata sa ar ajunge pana la orbita lui Saturn, insa cei care nu sunt de acord cu rezultatele doctorului Humphreys sustin ca nu ar depasi orbita lui Marte, la fel ca si alti giganti rosii. Daca am considera ca raza solara este de 2100, luminii i-ar trebui mai mult de 8 ore pentru a parcurge circumferinta stelei, estimata la de 2600 de ori circumferinta Soarelui. In plan ipotetic, daca un om ar putea parcurge suprafata lui Canis Majoris cu piciorul, avand o viteza de 5 kilometri pe ora, timp de 8 ore pe zi, acesta ar inconjura steaua in 650 000 de ani, in comparatie cu cei 2 ani si 11 luni necesari pentru a indeplini aceeasi misiune pe Pamant sau 310 ani si 7 luni pe Soare.

Sursa: Descopera

Viata pe Pamant nu este o intamplare

„Problema care apare in momentul in care spui ca Dumnezeu este Creatorul, este aceea ca Dumnezeu nu poate fi explicat. In felul acesta, facem trimitere catre un Creator inexplicabil si asta nu demonstreaza nimic. Dar sa spui ca legile fizicii au permis aparitia vietii inteligente asa cum o cunoastem astazi, ei bine, nici asta nu este o explicatie” - Paul Davies.

Teoriile despre aparitia vietii pe Pamant au evoluat odata cu omul care le-a creat. De la vechile mitologii pana la curentele si experimentele moderne, omul a incercat sa afle de unde vine, cu atat mai mult cu cat acum stie cu siguranta incotro se indreapta. Stanley Miller, celebrul biolog si chimist american, a facut in 1953 un experiment in laborator, in urma caruia a conchis ca aparitia vietii pe Pamant este o pura intamplare. Experimentul, ramas in istorie sub numele de Miller-Urey, a urmarit sa demonstreze ca materia organica poate fi obtinuta din materie anorganica. Insa acesta a fost contrazis de majoritatea oamenilor de stiinta moderni, cei care au sustinut ca un lucru atat de complex nu poate fi doar o simpla vointa a sortii.

 

Aminoacizii – cheia vietii 

Teoria lui Miller s-a bazat pe faptul ca aminoacizii (o componenta esentiala a vietii) au aparut din intamplare. Insa se pare ca simpla lor prezenta nu este suficienta pentru a produce viata. Aminoacizii sunt o parte esentiala a procesului formarii vietii, insa o conditie necesara este ca acestia sa se uneasca intr-o anume secventa pentru a forma molecule de proteine. Daca nu se afla in secventa corecta, moleculele de proteine nu vor functiona. Nu s-a putut demonstra niciodata faptul ca aminoacizii variati se pot uni intr-o secventa din intamplare, pentru a forma molecule de proteine. Chiar si cea mai simpla celula este alcatuita din milioane de molecule de proteine variate. 

Cei care nu au fost de acord cu teoria lui Miller au invocat si faptul ca experimentele sale s-au desfasurat in conditii de laborator, prin urmare, aminoacizii se aflau intr-un mediu protejat. In spatiu deschis, acestia se pot dezintegra rapid si pot fi distrusi in conditii exterioare neprielnice. Singurul motiv pentru care aminoacizii se unesc intr-o anumita secventa a unei celule este pentru ca ei sunt programati sa faca asta de catre o secventa deja existenta, aflata in codul nostru genetic.

 

De stanga sau de dreapta? 

In natura, exista doua feluri de aminoacizi: de stanga si de dreapta. Cu toate acestea, ca viata sa apara este nevoie numai de un singur gen: cel de stanga. Prin urmare, nu numai ca acestia trebuie sa se uneasca in secventa corecta, dar trebuie sa fie exclusiv de stanga. Este suficient ca un singur aminoacid de dreapta sa intervina in acest amestec, pentru ca formula sa fie compromisa. Viata nu ar putea aparea nicicum in astfel de conditii. 

Daca o celula evolueaza, acest lucru trebuie sa se intample cat mai repede cu putinta. O celula partial evoluata nu poate astepta milioane de ani pentru a deveni completa, deoarece va fi instabila si se va dezintegra intr-un mediu deschis, mai ales daca nu se bucura de protectia unei membrane celulare. De asemenea, formarea completa a unei celule nu este o garantie ca aceasta este apta sa sustina viata. O data ce o celula este formata si gata sa sustina viata, codul genetic si alte mecanisme biologice intervin pentru a directiona formarea altor celule. Intrebarea multor savanti este cum este posibil ca viata sa apara din intamplare, de vreme ce in natura nu exista un astfel de mecanism coordonator?

 

Evolutionismul, incotro? 

Marele savant britanic, Sir Frederick Hoyle a spus ca probabilitatea ca o secventa moleculara aflata intr-o celula simpla sa genereze viata este echivalenta cu posibilitatea ca o tornada sa aiba loc intr-un atelier cu piese de avion, iar ca urmare a acesteia, un avion 747 Jumbo Jet sa se asambleze singur. 

“Ca urmare a teoriilor emise de cunoscutul evolutionist Richard Dawkins, multi oameni au inceput sa creada ca selectia naturala este rezolvarea tuturor problemlor legate de evolutie. Insa selectia naturala nu poate produce ceva. Ea poate doar selecta ceva ce a fost deja produs. Prin urmare, selectia naturala poate functiona doar dupa aparitia vietii, nu inainte”, este de parere biologul si teologul Babu G. Ranganathan.

Evolutionistii cred ca mutatiile intamplatoare ale codului genetic produc un numar crescator de gene complexeprin intermediul selectiei naturale, astfel incat evolutia sa se faca de la specii simple catre specii din ce in ce mai complexe. In ciuda acestei teorii, nu exista un fapt concret care sa dovedeasca ca mutatiile intamplatoare pot produce gene mai complexe. “Selectia naturala nu este o forta activa, ci mai degraba un proces pasiv in natura. Doar variatiile care au puterea de a supravietui vor fi selectate sau pastrate. Odata ce o variatie a supravietuit, atunci desigur ca nu este o intamplare ca fost aleasa”, declara Babu G. Ranganathan. 

Selectia naturala, in sine, nu poate produce variatii genetice. Ea poate doar selecta ceva dintr-un fond care exista deja. In opinia lui Ranganathan, termenul de “selectie naturala” este doar o figura de stil, deoarece natura nu poate face o selectie activa si constienta, fiind in intregime un proces pasiv. Selectia naturala este un alt mod de a vorbi despre supravietuirea naturala. Daca o modificare biologica are loc, ea ajuta o specie sa supravietuiasca. Rolul selectiei naturale este de a alege dintr-o suma de variatii biologice care sunt posibile in cadrul unei specii.

“Avand in vedere toate teoriile si argumentele emise asupra evolutiei si designului inteligent, este uimitor cum multi oameni moderni, care au acces la informatie, cred ca savantii au reusit sa creeze viata in laborator. Acest lucru nu s-a intamplat niciodata”, sustine acelasi Ranganathan.

Experimentele in laborator efectuate de catre cercetatori au avut ca scop dezvoltarea ingineriei genetice, dar bazata pe forme de viata deja existente. In urma experimentelor, acestia au reusit sa reproduca viata, dar avand ca punct de pornire exclusiv materia organica. Chiar daca in viitor acestia vor reusi sa obtina viata din materie anorganica, acest lucru va fi posibil doar cu ajutorul designului inteligent si nu va constitui o dovada a aparitiei accidentale a vietii. Viata artificiala este o creatie a cercetatorilor, realizata prin introducera unei secvente de ADN intr-o celula deja existenta. Niciuna dintre teoriile sau argumentele prezentate in trecut nu a putut sustine ideea ca viata a aparut din intamplare, chiar daca conditiile de mediu erau prielnice acestui lucru, si asta deoarece aparitia vietii este un proces mult prea complex pentru a fi lasat in intregime in voia intamplarii.

 

Marte – un posibil raspuns 

Multi dintre savantii lumii moderne au intreaga atentie indreptata catre Marte, in speranta ca cercetarile ample care se desfasoara in aceasta perioada asupra solului si atmosferei Planetei Rosii pot oferi raspunsuri la intrebarile arzatoare legate de originea vietii. Chiar daca viata ar fi posibila pe Marte, ar fi greu de dovedit ca ea s-a format acolo si ca a fost o pura intamplare. Este foarte probabil ca, in cazul in care s-ar gasi viata pe Marte, aceasta sa provina de fapt, de pe Pamant. 

Cu mult timp in urma, Terra a avut o activitate vulcanica intensa, care ar fi putut arunca in spatiu, odata cu gazele si cenusa vulcanica, si microbi sau alte forme de viata microscopice. Cercetatorii nu exclud posibilitatea ca acestea sa fi ajuns pe Marte. “Credem ca pe Marte exista aproximativ 7 milioande de tone de sol terestru. In eventualitatea in care vom gasi viata acolo, exista o posibilitate destul de mare ca ea sa vina de pe Pamant”, declara omul de stiinta Kenneth Nealson. Asta explica, conform astronomului dr. Walt Brown de ce anumiti meteoriti contin particule organice. Acestia reprezinta bucati desprinse din scoarta terestra in urma cu foarte mult timp, ca urmare a puternicelor disturbante geologice.

Legile naturale pot explica cum anume functioneaza ordinea in viata, in univers, chiar si modul in care functioneaza undele scurte, insa nu pot explica pe deplin originea acestei ordini.